”Doar triburi ce pot fi dezbinate în funcție de necesitățile momentului”

În articolul de săptămâna trecută, am analizat rezultatul de etapă în procesul antimonopol deschis de către Federal Trade Commission (FTC) împotriva companiei Facebook.

Așa cum știm, acuzațiile privind ocuparea unei poziții de monopol au fost, deocamdată, respinse, iar FTC este chemată ca, în termen de 30 de zile, să ofere dovezi substanțiale în favoarea afirmației că Facebook deține cel puțin 60% din piața serviciilor de rețele sociale pentru uz personal („Personal Social Networking Services”).

Este Facebook inamicul public numărul unu?

Până vor apărea, eventual, acele dovezi, măsurători, doctrine juridice care să permită o decizie sau alta, care este, totuși, impactul structural produs de Facebook asupra spațiului public, asupra mecanismelor democratice, chiar asupra societății? Adică, independent de declararea sau nu a gigantului digital ca ocupând o poziție de monopol pe piața rețelelor sociale, în ce ar consta „problema Facebook”?

Mai ales după alegerile prezidențiale americane din 2016, Facebook s-a aflat, constant, în centrul atenției, atrăgând critici dintre cele mai severe din partea analiștilor, cercetătorilor, politicienilor, reprezentanții organismelor de reglementare – din SUA și nu numai. Frecvent, critica a alunecat chiar în demonizare, în creionarea unei imagini de adevărat inamic public, pretins responsabil pentru slăbiciunile naturii umane, pentru comoditatea deja instalată în raport cu întregul ecosistem informațional, pentru neajunsurile organizării sociale sau pentru slaba calitate a decidenților.

Fără a îmbrățișa o astfel de abordare facilă, care ocultează, de exemplu, importanța stării de spirit post-criza globală din 2007-2008 pentru ascensiunea fulminantă a candidatului Donald Trump, am reținut, din lecturile mele, două interpretări solide ale impactului structural pe care apariția Facebook l-a produs asupra spațiului public. Una îi aparține Shoshanei Zuboff, cercetătoarea de la Harvard devenită celebră pentru teza privind capitalismul de supraveghere, cea de-a doua lui Siva Vaidhyanathan, cunoscut pentru lansarea formulei ”antisocial media”. Ambele interpretări sunt relevante, în opinia mea, pentru a încerca să dezlegăm schimbările pe care conectarea noastră la rețeaua socială Facebook le-a produs și asupra spațiului public și politic românesc, asupra noului mod de a face politică în România.

Democrație versus capitalism de supraveghere

Într-o conferință online ținută în martie 2021, Shoshana Zuboff explică, într-o manieră accesibilă, de ce capitalismul de supraveghere, pe scurt, tipul de tranzacționare a atenției pe baza căruia funcționează platformele digitale, cu precădere Facebook, subminează democrația; potrivit cercetătoarei de la Harvard, modul de funcționare a acestor platforme pe baza generării, optimizării și monetizării atenției (ceea ce în limba engleză se cheamă engagement) și pe baza culegerii datelor personale aruncă în aer pur și simplu premisele de bază ale democrației liberale, premisa cetățeanului informat, capabil de exercitare a liberului arbitru. În condițiile în care rolul de liber arbitru este „externalizat” către algoritmi, iar asimetria dintre utilizatorul obișnuit și uriașa mașinărie tehnologică pusă în mișcare pentru a-i înregistra și supraveghea cele mai neînsemnate comportamente pe platformele digitale este atât de mare, încât aceste premise tradiționale pur și simplu nu se mai susțin.

În plus, relevă Zuboff, democrația liberală se bazează pe capacitatea societății de a articula, prin dezbatere, un mainstream, o zonă de mijloc a spațiului public, a societății. Incapacitatea societăților democratice contemporane de a articula acest mainstream, de a păstra o minimă coeziune internă, are și o cauză tehnologică, preponderent tehnologică potrivit paradigmei capitalismului de supraveghere; modul în care funcționează platformele digitale – pe baza optimizării atenției, a generării de engagement în vederea obținerii de profit – creează condițiile în care vocile cele mai zgomotoase, vocile marginale, periferice înghit pur și simplu centrul, inundă mainstream-ul.

Problema nu este a unei false nostalgii cu privire la o perioadă în care aceste voci zgomotoase nu ar fi existat; ci problema pe care o creează economia bazată pe monetizarea atenției și a engagement-ului este faptul că tocmai aceste voci zgomotoase sunt cel mai bine poziționate pentru a genera engagement, pentru a stârni reacții de orice fel – acord, dezacord, respingere, furie, înduioșare –, nu contează, engagement să existe.

Defectul structural al modelului de business bazat pe monetizarea atenției este expus, probabil fără intenție, tocmai de fondatorul Facebook: „postările cele mai valoroase [adică cele susceptibile de a genera cel mai mare engagement, de a se viraliza – n.n] sunt cele aflate pe punctul de a încălca standardele comunității Facebook (de exemplu, cele referitoare la hate speech, violență, hărțuire), dar nu o fac”.

Single issue voters – subminare la adresa democrației

Linia de argumentație a lui Siva Vaidhyanathan este destul de asemănătoare cu a Shoshanei Zuboff. Facebook este descris, de exemplu, în termenii unei uriașe „mașinării de supraveghere”, la fel cum este o „mașinărie a atenției” sau o „mașinărie a protestelor”. Ce aduce nou în discuție cartea sa, Anti-social media. How Facebook Disconnects Us and Undermines Democracy, publicată în 2018 la Oxford University Press este ideea de hiper (social) media: actualizarea, pentru ecosistemul dominat de platformele digitale, a unei idei mai vechi lansate de Philip Howard.

Fenomenul ”hipermedia” se referă la acapararea comunicării politice și electorale de către marketing-ul electoral, de strategia de a particulariza mesajele politice în funcție de datele cetățenilor văzuți exclusiv în calitatea lor de consumatori. Fenomenul precede apariția Facebook-ului; ceea ce au adus nou Facebook și alte platforme digitale este capacitatea practic infinită de a înregistra, colecta, arhiva și sistematiza cantități imense de date ale utilizatorilor, plus capacitatea de a plasa, cu precizie, mesaje particularizate în funcție de aceste date (ceea ce este cunoscut sub diverse denumiri: segmentare de precizie, profilare de precizie, profilare psihografică, data-driven persuasion).

Potrivit lui Vaidhyanathan, structurarea conversației publice/ politice doar în funcție de mesaje precis segmentate face imposibilă articularea unor interese sau preocupări comune; conversația publică nu mai poate fi, în mod obiectiv, despre binele comun, despre binele public, din moment ce există această segmentare granulară a preocupărilor, îngrijorărilor, intereselor. Segmentarea de precizie duce la apariția „campaniilor dominate unilateral de o singură problemă/ temă” („single-issue campaigns”), „a candidaților preocupați de o singură problemă/ temă” („single-issue candidates”) și, în cele din urmă, a votanților preocupați de o singură problemă/ temă” („single-issue voters”).

Corpul electoral devine o simplă agregare de „single-issue voters”, intransigenți cu ceilalți votanți la fel de unilaterali în preocupări, iar conversația politică o simplă cacofonie de mesaje excesiv de individualizate: „orice subiect este doar o distragere a atenției de la alte subiecte”, „hiper social media fiind astfel concepute pentru a nega preocupările și nevoile colective și pentru a alimenta doar preocupările individuale diverse”.

Acest mecanism „funcționează minunat pentru mișcări de protest”, dar este devastator pentru democrație, explicând, cel puțin parțial, și eșecul relativ, în planul guvernării, al mișcărilor politice emanate în urma celor de protest: „nu mai există public, nu mai există polis, ci doar triburi ce pot fi combinate sau dezbinate în funcție de necesitățile momentului”.

Vă las pe dumneavoastră să reflectați, în continuare, la măsura în care aceste neajunsuri structurale ale platformelor digitale își fac simțite efectele și în spațiul public românesc.